Oprescu - vot de încredere. Ha, ha, ha!

    Cum, necum, mă dau la scris după câte un sondaj d-ăsta de opinie, de parcă chiar aş fi interesat de ele. Până şi horoscopul lu’ Neti Sandu mă captivează mai mult, deşi Nety (Y-ul este de la mine, ca cadou) este o altă enigmă pentru mine, de cum a reuşit să se înţepenească atâţia ani într-o televiziune pentru ca zilnic, preţ de cinci minute, să debiteze numai aiureli cu titlu de previziuni astrale şi pentru care, culmea, mai ia şi un purcoi de bani.

   O las în plata Domnului pe Neti şi revin la barometrele în care cetăţenii sunt grupaţi procentual către o părere sau alta, chiar dacă am mai comentat alte zeci de sondaje, pe diverse teme. Suntem într-o nebunie electorală  (nu mai are importanţă pentru ce anume) şi o vom ţine tot într-o veselie până târziu în toamnă. Vor fi comandate, prezentate şi comentate zeci de reprezentări grafice cu tentă politică, plus alte sute cum că românii sunt printre primii la nu ştiu ce – de nasol, se ştie! – şi printre ultimii când ar fi de bine. Este un capitol în cadrul acestor chestionare care continuă să mă surprindă, dar nu pentru că ar fi genial, chestionarul, ci din pricina personajelor ce se regăsesc ca subiecţi, făcându-se referire la girul de încredere de care se bucură printre conaţionali. Îi dau de-o parte pe cei angajaţi fără echivoc într-o cursă pentru o oarecare funcţie în Stat şi mă voi opri doar la doi: Mugur Isărescu şi Sorin Oprescu.

   Guvernatorul B.N.R conduce detaşat în topul încrederii şi nu de acum, ci de ani buni. N-am nicio rezervă să subscriu la faptul că tipul este OK, un profesionist de talie mondială, fără de care România cine ştie în ce rahat financiar ar fi intrat cu atâtea capete pătrate la conducearea ei. Cu toate astea, nu prea înţeleg cu ce scop este folosit pe post de carne de tun în sondajele pentru prezidenţiale, în pofida faptului că Isărescu nu are nici cea mai mică intenţie de a candida la ora asta?

   În schimb, cu Sorin Oprescu lucrurile sunt şi mai anapoda. Ăsta ar candida, oho!, ba chiar s-ar vedea moţ în vârful ţării, doar că nu are cine ştie ce susţinere politică, că, deh!, s-a vrut „independent”. Ceea ce nu-mi dă pace, totuşi, este cota de încredere de care se bucură chirurgul căruia i-a ruginit până şi bisturiul de când n-a mai tăiat o panglică inugurală, în calitate de Primar General. Tipul ăsta, Oprescu, a trecut de jumătatea celui de-al doilea mandat ca edil şef al Capitalei, adică de vreo şase ani, răstimp în care s-a încăpăţânat să ne prostească cu şoseaua lui suspendată. Un tip fără nicio realizare notabilă, nicio performanţă cu care să rupă gura târgului, ci doar două, trei abţibilduri de fason, precum parcarea de la Universitate, construită pe locaţia unui cimitir, şi o intersecţie rutieră, pentru care a ras monumentul arhitectural Hala Matache. Nici măcar stele pentru artiştii patriei n-a mai pus pe trotuarul cu pretenţii de Hollywood. Care or fi motivele ce-l ţin cocoţat în sondaje, cu respondenţi la nivel naţional, atenţie!, chiar nu pot pricepe.

   Nu pot uita cât de beştelit era Videanu şi câte borduri şi-a luat în meclă şi boaşe de pe la reporterii care-l frecau zilnic cu acuze şi reclamaţii de tot felul. Nu-i iau partea, că nu-i fratele meu, dar iată cât de puţin a contat că a reparat capital câteva bulevarde mari şi importante din Bucureşti, cu toată infrastructura aferentă, că Stadionul Naţional şi Pasajul Basarab au fost în stadii avansate de construcţie şi că alte proiecte erau deja începute. Epoca Videanu a rămas definită prin borduriadă, iar individul desfiinţat în sondaje.

  Oprescu n-a mai deranjat pe nimeni. N-a deranjat cu munca, să fim clari, fiind un autentic exponent al dictonului „dolce far niente”. Borduriada a continuat pe şestache bine mersi; sediul vechi al Primăriei toacă bani într-o veşnică restaurare şi consolidare, iar sediul nou, un zgârie nori, a înghiţit la bani pentru chirie cât ar fi costat construcţia în sine a clădirii; reţeaua stradală este într-o continuă degradare; parcurile se ofilesc, maidanele înfloresc; investiţii aiurea şi mult prea scumpe, deci numai rahaturi. Şi mai este ceva de remarcat: Oprescu aplică tehnica struţului cu o nesimţire incomensurabilă. După o nasolie – cum a fost cu tragedia familiei care şi-a pierdut puştanul ucis de maidanezi – doctoru’ se dă ascuns. Nu mai scoate capul din nisip cu zilele. Mizează, ca orice putoare patentată, pe memoria scurtă a oamenilor, sau, ca orice politician, pe lehamitea cetăţenilor. 

    Probabil că sunt, într-adevăr, concitadini ce-i apreciază argourile de maidan şi sictirismul prestaţiei sale ca prim edil, iar o altă parte a populaţiei bucureştene s-a resemnat în spatele părerilor neutre, dar sunt unii care abia îl aşteaptă la cotitură. Ia priviţi!